sâmbătă, 23 mai 2015

Distinctia dintre normal si patologic





Obervatia sociologica realizata dupa regulile anterioare identifica doua feluri de fapte: “acelea care sunt asa cum trebuie sa fie si acelea care ar trebui sa fie altfel decat sint, fenomenele normale si cele patologice”[1].
Normalul si patologicul sunt de aceiasi natura dar nu inceteaza sa constituie doua varietati diferite, pe care este foarte important sa le distingem.
Stiinta este obiectiva, din perspectiva ei nu exista bine si rau. Stiinta nu poate sa ne spuna ce scopuri sa urmarim, pentru aceasta trebuie sa ascultam sugestiile inconstientului, sa ne folosim de gândire iar singurul mod de a judeca, si deci a face o distincie intre acesti doi termeni si semnificatia acestora este de a ii raporta la un concept care sa ii domine si sa ne conduca  la intelegerea lor.
Distinctia dintre normal si patologic o vom gandi prin analogie cu aceea dintre sanatate si boala. Consideram sanatatea ca fiind adaptarea perfecta a organismului la mediul sau si boala ca fiind tot ce tulbura aceasta adaptare. Indiferent de forma pe care o dam fenomenelor sociologice, ele raman la acelasi inteles.
Prin analogia pe care am creat-o spunem ca exista doua tipuri de fenomene:
1.                    Cele normale pe care le vom gandi ca niste fenomene intalnite la maroritatea indivizilor.
2.                    Cele patologice, care se intalnesc la o minoritate.

Un fapt poate fi numit drept patologic doar in raport cu o specie data. Starea de sanatate sau boala poate varia si in cadrul aceleiasi specii, daca aceasta este in transformare. Un fapt social nu poate fi numit normal pentru o specie sociala determinata, decât în raport cu o faza a dezvoltarii sale.
Fiecare specie isi are sanatarea sa pentru ca isi are tipul sau de mediu care ii este propriu.[2] Normalitatea fenomenului va fi explicata prin aceea ca el va fi legat de conditiile de existenta ale speciei considerente, fie ca efect, fie ca mijloc care permite organismelor sa se adapteze la ele.[3]
Pentru a stabili daca un fenomen este normal sau patologic se ia urmatorul exemplu: Pentru a sti daca starea economica a popoarelor europene, cu lipsa de organizare care ii este caracteristica, este normala sau nu, vom cauta ce i-a dat nastere in trecut. Daca aceste conditii sunt in continuare prezente in socoetatile noastre, inseamna ca aceasta situatie este normala, in ciuda protestelor pe care le starneste. Insa, daca se intampla dimpotriva, sa fie legata de aceasta structura sociala veche care dupa ce a fost vertebra societatilor,, devine tot mai putin pregnanta, va trebui sa concluzionam ca ea constituie in prezent o stare patologica, oricat de universala ar fi ea.[4]
Aceasta metoda implica, in ansamblu, o explicare aproape completa a fenomenelor, fiinda presupune sa determinam fie cauzele, fie functiile lor. Este bine ca inca de la inceputul cercetarii sa se poata clasa faptele in normale si anormale, cu rezerva catorva cazuri exceptionale, pentru a putea trasa fiziologiei domeniul ei si patologiei pe al ei. Dupa aceea, prin raportarea la tipul normal, un fapt trebuie considerat util sau necesar, pentru a putea fi el insusi calificat ca normal.[5] (pag.100).
Daca este adevarat ca tot ce este normal este util, cu conditia sa fie necesar, este fals ca tot ce este util ar fi normal. Notiunea de util o depaseste pe cea de normal. Ea este in raport cu aceasta cum este genul de specie.[6]
Cu privire la distincia dintre normal si patologic, Durkheim formuleaza trei reguli:
1.                    Un fapt social este normal pentru un tip social determinat, considerat intr-o faza determinata a dezvoltarii sale, atunci cand produce media societatilor din acesta specie, comparate in faza corespunzatoare a evolutiilor lor.
2.                    Rezultatele metodei precedente pot fi verificate aratand ca generalitatea fenomenului depinde de conditiile generaleale vietii colective in tipul social considerat
3.                    Verificarea este necesara mai ales cand acest fapt se refera la o specie sociala a carei evolutie inca nu este complet parcursa.[7]
Durkheim continua sa vorbeasca din aceasta perspectiva despre crima ca un fapt social normal, astfel, aplicand regulile precedente, Durkheim afirma urmatoarele: Crima nu se gaseste numai in majoritatea societatilor dintr-o specie sau alta, ci in toate societatile de toate tipurile. Nu exista nici una in care nu exista criminalitate.  Daca, pe masura ce societatile trec de la tipurile de inferioritate la cele mai evoluate, procentul criminalitatii, adica raportul dintre cifra anuala a crimelor si cea a populatiei, tinde sa scada, s-ar crede ca ea tinde sa piarda caracterul normal, cu toate ca ramane in continuare un fenomen normal. Dar nu exista nici un motiv care sa ne faca sa credem in realitatea acestei regresii. Dimpotriva, mai multe fapte par sa demonstreze mai curand existenta unei miscari in sens invers.[8]
Normal este ca pur si simplu sa existe criminalitate, dar sa nu depaseasca, pentru fiecare tip social, un anumit nivel, pe care poate nu este imposibil sa-l fixam potrivit regulilor precedente.
A plasa crima printre fenomenele normale ale sociologiei inseamna a  afirma ca este un factor al sanatatii publice, o parte integrate a oricarei societati sanatoase. Crima consta intr-un fapt care ofenseaza unele sentimente colective. Pentru ca actele considerate criminale sa inceteze, ar trebui ca sentimentele pe care ele le ofenseaza  sa se regaseasca in toate constiintele individuale fara exceptie.[9] Pentru ca acest lucru sa fie posibil criminalitatea trebuie sa devina mult mai mare in intreaga societate. In acest fel, omul va deveni mai sensibil la lezarile pe care pana atunci nu il atingeau decat usor; el va reactioana deci contra lor cu mai mult nerv; crimele vor fi obiectul unei dezaprobari mult mai energice care va determina trecrea unora dintre ele la simple greseli morale.[10] Totusi, daca crimele vor disparea, orice greseala va fi considerata un delict.
O uniformitate univⁿⁿersala si absoluta este cu totul imposibila, caci mediul fizic proxim in care se gaseste fiecare dintre noi, antecedentele ereditare, influentele sociale de care depindem variaza de la un individ la altul si, prin urmare, diversifica constiitele.[11]
Ceea ce le confera actelor criminale aceasta insusire nu este importanta lor intriseca, ci aceea pe care le-o atribuie constiinta comuna. Daca constiinta comuna este mai puternica si are destula autoritate pentru a micsora valoarea absoluta a acestor abateri, ea va actiona impotriva unor abateri mai mici cu energia pe care o folosea inainte impotriva unor abateri considerabile, atribuindu-le aceiasi gravitate si calificandu-le drept criminale.
Crima este legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, de aceea, este utila. Crima joaca un rol in evolutia sociala. Socrate era un criminal si condamnarea lui era justa. Totusi, crima sa, si anume independenta in gandire, era utila.[12]











Bibliografie:
Durkheim, Emile, „Regulile metodei sociologice”, Ed. Polirom, Iasi, 2003



[1] Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iasi, 2003, p.  83
[2] Ibidem, p. 93
[3] Ibidem, p. 97
[4] Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iasi, 2003, pp.  98 - 99
[5] Ibidem, p. 100
[6] Ibidem, p. 101
[7] Ibidem, pp. 101 - 102
[8] Ibidem, p 103
[9] Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iasi, 2003, pp.  104 - 105
[10] Ibidem, p. 106
[11] Ibidem, p. 107
[12] Ibidem, pp. 108 – 109